Nu intra într-un supermarket când ți-e foame

http://www.classicpedia.com/2009_08_01_archive.html

E unul dintre pricipiile mele, cel puțin.

Am o amintire imprecisă despre una dintre primele mele incursiuni într-un supermarket. Oricât de familiare ne-au devenit în foarte puțin timp, oricât de « naturale », trebuie să-mi aduc aminte că eu nu am făcut parte din generația de copii care e acum urcată în cărucioarele pentru cumpărături și plimbată prin tot magazinul (trebuie să fie super să ai vreo 6 ani și să fi învârtit de colo colo, îi invidiez tot timpul pe puștii astia…). Generația care a copilărit în anii ’90 nu prea a avut parte de supermarketuri, printre altele. Metro a fost primul magazin care a intrat pe piața românească în 1996, iar apoi, în 2001, Carrefour. La Metro nu m-au dus părinții, iar la Carrefour eram deja mult prea mare pentru cărucioare. Asa se face că am o amintire de pe la începuturi, când încă nu intraseră în viața de zi cu zi, pentru a se pierde apoi în normalitate: mă plimbam alene printre rafturi ținându-mă dupa sora mea mai mare, care renunțase și ea la lista de cumpărături și la aprovizionarea conștiincioasă a căruțului pe care-l împingea. Hoinăream. Deja ne permisesem câteva plăceri care ne așteptau în coș și, probabil din cauza oboselii sau dintr-un alt motiv necunoscut nouă, ajunsesem la un soi de saturație a simțurilor. Nu mai eram chinuită de curiozitate și poftă la fiecare marcă de biscuiți pe care o vedeam. Era o oră cam târzie și supermarketul era destul de gol, eu fredonam cântecul care se auzea prin difuzoare (să fi fost I want to break free?) și mă lăsam purtată de o stare de vis, o amorțeală caldă și plutitoare. Mă simțeam în siguranță, într-un spațiu privilegiat care-mi aparținea, ca și făcut pentru mine, într-o abundență de posibile gusturi și experiențe, promisiuni și identități care mă așteptau doar să întind mâna. Era o plăcere să iei un produs din raft, să-l învârți pe toate părțile, timp în care nimeni nu se uita la tine având vreo așteptare, să te gândești, și… să realizezi că de fapt măslinele în borcan nu te atrag și să-l pui la locul lui, exact ca înainte, să treci mai departe. Nu mai era vorba de a cumpăra, chiar dacă nu aveam bani să cumpăr tot, îmi era oferită pe gratis o permanență liniștitoare, o lume autosuficientă, o imitație a unei idei de egalitate. O senzație împăciutoare pe care nu mi-o puteam explica, dar pentru care eram recunoscătoare. Pentru mine semăna cu un fel de maturizare a mea,  dar era doar o coincidență.

Dar experiența unui supermarket devine diferită când lumea-fantezie își dezvăluie ramificațiile. O dată ce trec de ușile ce se deschid binevoitoare, pătrund într-o țesătura fină a conspirațiilor, într-un spațiu în care nimic nu este de fapt întâmplător, în care fiecare senzație, dorință și reacție a mea îmi este anticipată, cuantificată, transformată în cifre. Dintr-un studiu de piață reiese că 68% din cumpăraturile în supermarket nu au fost planificate dinainte. Așa că întreaga geografie a supermarketului e organizată pe baza unor algoritmi care grupează diverse principii, cum ar fi circulația oamenilor sau coordonarea produselor, în așa fel încât să le influețeze deciziile de moment. De exemplu, produsele de natură complementară – cum ar fi cafeaua și brioșele –  sunt așezate în vecinătate. Unele studii de marketing arată că oamenii cumpără mai mult atunci când merg în sensul acelor de ceasornic, alți specialiști au introdus în magazine dispozitive speciale care împrăștie miros de briose și cafea pentru a îmbia olfactiv cumpărătorii. Marketingul este o manipulare, o scamatorie, un miraj și o știință. Totul cu finalitatea dulce-amară a cumpărăturilor mai puțin necesare, mai puțin utile, mai mult…creatoare de dependență. Aș spune „Vrăjește-mă dacă poți, nu mă supăr să mă las cuprinsă din când în când de phantasmagoria  lui Walter Benjamin”, dar implicațiile sunt mult prea mari, mă depășesc pe mine ca individ.

Deci lucrurile ar fi încă simple dacă întrega mașinație ar rămâne în sfera privată. Dar în societatea noastră globalizată, puține lucruri mă privesc doar pe mine. Totul este politic: acțiuni și alegeri banale, cum sunt mancarea, hainele, obiectele de uz casnic, orice cumpărăm, oriunde. Și mai ales în supermarket. Orice produs ne leagă de un întreg lanț de fabricație și distribuție care poate să traverseze continente într-un mod care sfidează logica imediată și nu e neaparat transparent. Suntem familiari cu dualitățile de tipul David și Goliath: micii producatori forțați să accepte prețul propus de gigantul retailer, care apoi impune adosuri comerciale imense, micul magazin de la colț ce la noi se numește în genere ”alimentară”, care trebuie sa înfrunte concurența prețurilor mai mici, produsele locale versus cele de import. Sau taxele cu numele slotting fees pe care le plătesc furnizorii pentru o poziție mai bună pe raft. Se mai adaugă: risipa masivă de alimente, de rândul tonajelor, alimente procesate, advitivii alimentari, implicarea unor regimuri de muncă nedrepte social din alte țări, efectele nocive asupra mediului etc.

Fiecare gest al meu pare semnificativ în această rețea pe care nu pot s-o cuprind si s-o cunosc. Chiar dacă semnificația este ușoară și fluidă, e resuscitată periodic de câteva abstracțiuni eficiente de genul „Acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să devină o lege universală.”(Kant)  Produsele și politicile BIO, care vorbesc și despre protecția mediului și despre solidaritate socială, sunt o dovadă vie că asemenea abstracțiuni funcționeză, dar apar conspirații și în legătură cu ele. Plus că de multe ori par să-ti spună o poveste prea frumoasă ca să fie adevărată. Iar cel mai important, cu toate ca de la sine înțeles, este greu să-ți poți permite să-ti pese pentru că prețurile sunt exagerate. Deocamdată eu încă încerc, când mă duc la piață, s-o descopăr pe mamaia autentică care a venit cu roșiile din grădina ei.

Strada de dimineață

275571-stock-photo-cat-city-house-residential-structure-dark-street-wall-building

Nu e aceasta strada mea, din păcate… dar pisoiul e irezistibil!

Cel mai des diminețile se alcătuiesc din gesturi egale, repetitive. Zilele se desfășoară în mișcări concentrice: aceiași pași se suprapun  pe aceleași străzi, spre aceleași destinații, pentru ca seara să-și găsească nerăbdători drumul înapoi spre casa. Schema mea zilnică presupune 5 minute pe o strădută. Astfel își capătă forma cea de-a treia trezire: prima e ceasul, a doua cafeaua, a treia, strada, unde mă conformez și intru în modul social. Strada de dimineață: nimic deosebit – blocuri, o școală, plopi pe margine, alte blocuri, un teren viran înconjurat de ziduri înalte de beton – pe care înaintez grăbită, fără timp de oprire nici măcar ca să mă uit după o pisică.

Un teren viran în București poate să devină o constantă vizuală, așa că nu mă așteptam ca străduță mea să-și schimbe aspectul. Și totuși într-o dimineață am văzut cum este dărâmat gardul de beton. A doua zi a aparut și o mașinărie care nivela terenul, peste week-end curtea a fost betonată, miercuri s-au înfiripat temeliile, încă o săptămână și construcția a început să prindă formă, santierul vuia, mugea și scârțâia, oameni țipau din toate colțurile, de sus și de jos. Clădirea s-a ridicat rapid,  în timp ce eu în fiecare dimineață treceam constatând, aproximând, analizând, prescriind. Mi-a plăcut să fiu martorul zilnic al zidurilor, cu prezența mea ritmată, dimineața la aceeași oră și mi-a plăcut să văd cum clădirea crește prin mâinile aspre, strigătele și înjurăturile eficiente, cutiile de bere stinse la sfârșit de tură, sub mistrii, lopeți și bormașine.

Dar ce se construia de fapt? Am simțit că nu eram singura care ridica întrebarea: vecina care zilnic ieșea la plimbare la aceeași oră cu cațelul pechinez își lungea gâtul în direcția șantierului să vadă ce se mai petrece, în timp ce cățelul, grăsuț și indolent, îmbrăcat cu hăinuța roșie croită în casă, nu prea avea chef de plimbare. Câțiva băieți în drum spre școală, cu ghiozdanele colorate, mari și pătrățoase, ca un fel de animale cu cochilie, ar fi preferat să rămână măcar puțin pe santier să vadă cum merge betoniera. Bărbați la a doua vârstă, în drum spre serviciu, cu o servietă grea pe umăr se opreau să-si dea cu părerea și intrau în vorbă cu muncitorii, iar fete ca mine care aruncau o privire și treceau mai departe ridicând din umeri. Si vecinul cu canișul alb era curios; caniș pe care, nu se știe de ce, pechinezul îl ura de moarte, ceea ce însemna ca întâlnirile lor ieșeau tot timpul cu scântei, motiv pentru care vecinul nu putea să stea de vorba cu vecina despre șantier, ceea ce se vedea că-i supără, și se îndepărtau unul de celălalt jenați în timp ce-și certau cățeii.

Am simțit mirarea care creștea în stradă, tensiunea care reverbera în blocurile cu patru etaje și în cele cu opt de peste drum, unde perdelele se dădeau câte puțin la o parte de mai multe ori pe zi pentru a mai arunca o privire; mi s-a părut că aud freămatul general și a ajuns la mine răspunsul care devenea evident de la un timp, datorită geometriei clădirii, a înălțimii mici și a lipsei ferestrelor – un supermarket!

Sursă foto

Omul care planta copaci (II). Suntem supărați că Elzéard Bouffier este doar un personaj ficțional?

Giono

Jean Giono

Contextul publicării povestirii lui Giono nu este unul obișnuit: Omul care planta copaci nu este o povestire reprezentativă pentru stilul lui Giono, spun specialiștii, nici nu a apărut în limba franceză la prima ediție, ci a fost scrisă ca o comandă literară. Revista Reader’s Digest a lansat un apel cu tema „cel mai extraordinar personaj pe care l-am întâlnit vreodată”, iar Giono a trimis o primă variantă din Omul care planta copaci. Reader’s Digest a cerut câteva modificări, printre care menționarea numelui păstorului și indicarea precisă a locului în care se petrece acțiunea, iar Giono le-a urmat cerințele.

N-am reușit să găsesc surse care să explice ce s-a întâmplat efectiv între Giono și Reader’s Digest. Nu știu dacă Giono era conștient, în momentul în care a trimis povestirea pentru publicare, de faptul că o primă regulă a rubricii „personajelor memorabile” era aceea ca personajul respectiv să fi existat în realitate și ca povestea să fie adevărată. Nu știu dacă a fost o eroare de comunicare sau dacă scriitorul și-a asumat his little white lie de la bun început. Cu siguranță, redactorii de la Reader’s Digest țineau mult la veridicitatea faptelor, deoarece au trimis un corespondent francez pentru o investigaţie în regiunea geografică menționată de Giono, bineînțeles fără nici un rezultat. Dar când ziaristul a luat mai apoi contact cu Giono, scriitorul l-a asigurat că povestirea era adevarată și i-a sugerat să caute numele lui Elzéard Bouffier în registrele spitalului din Banon! Frenchmen!?

Cele câteva eseuri despre Omul care planta copaci pe care le-am citit rămân ambigue cu privire la acest moment, sunt mai mult decât partizane scriitorului și tind să eludeze problema prin câteva fraze sau cuvinte eficiente: amuzament, joc, iubirea pentru copaci, evitând să spună pur și simplu că Giono a mințit. Da, a mințit și să minți nu e un lucru frumos, dar îl face un scriitor mai puțin bun? Scriitorii nu trebuie să fie niște oameni buni, cinstiți și cu simțul responsabilității. Dar nici priviți ca niște mincinoși de profesie. Mi se pare foarte interesant că Giono a minţit, insistând asupra veridicității povestirii lui. Nu înțeleg de ce a făcut-o, deoarece cu siguranță ar fi găsit o altă revistă care să-i publice povestirea; de altfel, după ce Reader’s Digest a refuzat-o pentru că nu a găsit destule dovezi privind existența lui Elzéard Bouffier, tot o revistă populară de mare tiraj a publicat-o până la urmă – și anume Vogue.

Picasso_Art_Is_A_Lie

Pablo Picasso

Am dezvoltat 2 ipoteze:

1)       Scriitorul a fost iritat de exigențele revistei din cauza presupoziției implicite pe care regula „realităţii faptelor” pare s-o conțină: ficțiunea nu e destul de puternică, oricine poate inventa orice și atunci totul e o fabricație care nu-și are rostul decât într-un strâmt univers ficțional; ficțiunea nu e destul de puternică pentru a ne inspira, pentru a ne motiva, a ne face să vrem să fim mai buni. Și aceasta era inacceptabil.
2)      Scriitorul nu se gândea neapărat la natura și paradoxurile ficțiunii. Se gândea că ar vrea ca povestirea lui să devină extrem de populară. Și că nimic nu stimulează publicul mai mult decât o enigmă. Și o poveste adevărată. ( Se înţelege că astfel ar fi asumat şi el ideea că ficţiunea e mai prejos decât realitatea…)

Dacă acesta e motivul, atunci cu siguranță a avut rezultatul scontat: diferiți oameni, reviste şi chiar instituții l-au contactat pe Giono de-a lungul timpului pentru a-i cere detalii despre Elzéard Bouffier, iar autorul a întreținut uneori misterul care-l înconjura. Au fost oameni care au încercat să găsească dovezi ale existenței lui, alții ar fi vrut să-l cunoască, alții i-au căutat mormântul pentru a-i aduce un omagiu. Giono a renunțat la drepturile de autor asupra povestirii, textul a fost tradus în mai multe limbi și publicat în multe ediții. A avut mare succes în SUA și în Canada, încă și mai mult după ce filmul lui Frédéric Back a luat premiul Oscar pentru animație.

bouffier

La cererea unui editor german care dorea să publice o antologie de personalități celebre, Giono i-a trimis fotografia unui păstor neidentificat, scriind pe spate Elzéard Bouffier. În scrisoare adaugă: „vă  trimit fotografia acelui personaj inventat”. Nici cea de mai sus nu este fotografia lui Elzéard Bouffier – ci coperta unei ediții a povestirii ilustrată de Willi Glasauer. 

Un motiv pentru care am fi dorit ca Elzéard Bouffier să fie real derivă din interpretarea (cea mai la îndemână, de altfel) a povestirii ca fabulă-eco, iar a lui Elzéard ca un eco-ascet. Mesajul ecologist în genere are prea puțin de-a face cu ficțiunea, mai mult cu ideologia (și nu folosesc acest termen într-un sens negativ). Discursul ecologist nu are nevoie de un simbol, ci de un stindard, nu de metafore ci de lozinci. Mai mult decât orice, are nevoie de acțiune și angajament, mărturii reale, fapte și date concrete. În această ordine de idei, mi-aș fi dorit ca povestea lui Elzéard Bouffier să fie adevărată, așa cum sunt altele despre care am citit.

Dar cu toate acestea, povestea lui Giono a fost întrebuințată cu succes de mai multe organizații ecologiste. Mulți oameni au fost impresionați, au început să privească altfel problemele ecologice, au plantat copaci, au devenit voluntari pentru ONG-uri eco.

Cred că eficiența povestirii lui Elzéard Bouffier este dată de un bruiaj al categoriilor care ne modulează gândirea în mod normal: natura ne apare ca total lipsită de efort, cel puțin așa cum simțim și definim efortul în termeni umani. Natura doar este: vie, se adaptează, se usucă, e impersonală. În schimb ideea că o întreagă pădure e plantată prin munca unui singur om ne îndeamnă să o simțim cum crește, îi oferă un timp uman și ne convinge să-i împrumutăm ceva din noi înșine.

Elzéard Bouffier a trecut prin mai multe sesiuni de mitizare, s-a desprins de cuvintele autorului său, de stilul lui narativ, devenind de altfel, în afara Franței, mai celebru decât Giono. El a fost decontextualizat, a dobândit prin imaginația colectivă o existență secundă, devenind o referinţă culturală liberă, un bun comun, un mit într-o societate ce deţine forţe mitologice ascunse. Suntem supăraţi că Elzéard Bouffier nu există cu adevărat? Oare chiar nu există?

Omul care planta copaci (I)

giono 2

 Crăciunul e cel mai bun prilej de a coborî barierele critice, a ne îndulci cinismul, a ne juca, a fi impresionați, a ne lăsa purtați de  « povești inspiraționale », chiar dacă emoția pe care ne-o oferă se risipește repede și nu ne duce prea departe… dar mai știi? Am găsit o povestire care nu poartă veșmintele stilistice și nici bagajul metaforic al poveștilor de Crăciun, nu conține Moși Crăciuni în ananghie, copii ce învață să fie cuminți sau intervenții divine, dar aduce mesajul pozitiv, plin de încurajare, care pe deasupra ciupește puțin ascultătorul, îl trezește din toropeala caldă a comodității si-l îndeamnă la responsabilitate, asa cum fac cele mai reușite povești pe care le ascultăm în jurul bradului. Se poate să fi întârziat puțin. Chiar dacă ghirlandele și luminițele încă împodobesc orașul și casele, sărbătoarea e pe sfârșite, iar noi ne-am rupt din universul protector pe care îl  construiserăm în jur (cu puțină tradiție, familie, prieteni, emoții, prăjituri și kitsch drăgut ornamental…) și ne-am aruncat în lumea reală.

Povestea pe care o propun îi aparține lui Jean Giono și se numește Omul care planta copaci. O poveste despre păduri, caractere tari, singurătate, minunile naturii înfloritoare și, mai ales, despre ceea ce poate realiza un om singur prin propria-i voință.

giono 4

ilustrație de Frédéric Back

Naratorul, un alter-ego al autorului, povestește despre o drumeție din tinerețile lui, într-o regiune înaltă, aridă și puțin cunoscută din Alpi. După trei zile de mers prin pustietate, ajunse să hoinărească fără reper, într-un ținut stâncos și neprimitor, unde găsește numai așezări umane abandonate și nici un izvor. Era înconjurat de natura posomorâtă, numai arbuști mici și uscați, vântul șuierător îi lovea fața, soarele aspru nu-i aducea nici o mângâiere și setea devenea din ce în ce mai apăsătoare. Într-un final, zări în depărtare o siluetă ce părea un copac, dar pe măsură ce se apropria de el îsi dădu seama că era un păstor de oi. Păstorul îi oferi apă și adăpost. Se numea Elzéard Bouffier. Era un om singuratic, cald, cu toate că vorbea puțin, își îngrijea mica gospodărie cu multă hărnicie. În rest îsi ocupa întreg timpul plantând stejari pe un pământ al carui proprietar îi era necunoscut, trăind pentru un țel care poate părea iluzoriu: dorea să planteze o pădure care să acopere întreaga regiune și, mai mult decât atât, Elzéard Bouffier voia să ducă la îndeplinire acestă năzuință de unul singur. Plănuia să planteze hectare întregi, sute de mii de ghinde urmau să fie alese și plantate după o tehnică pe care o cercetase îndeaproape.

Toate acestea se petreceau cu un an înainte de începutul primului razboi mondial. Naratorul ne povestește cum s-a întors de mai multe ori de-a cursul anilor în munții lui Elzéard Bouffier pentru a-i ține companie și a privi cum pădurea creștea.

Păstorul a continuat să planteze copaci, mutându-și din timp în timp casa pentru a-și continua munca, ignorând evenimentele care se petreceau în lumea de la poalele munților săi: primul război mondial, anii de pace, apoi alt război zguduitor. În timpul acesta ținutul a reînviat, a crescut verde și înflorit, izvoare au ieșit din adâncuri, oamenii au venit să se așeze, au ridicat sate și ferme. Nimeni nu a știut ce se petrecea de fapt; autoritățile au crezut că este vorba despre o pădure naturală, au adus specialiști care au decis ca e un fenomen nemaîntâlnit și au pus-o sub protecția statului. Nu l-au întâlnit pe Elzéard Bouffier și nici el nu căuta atenția nimănui.

***Sfârșit ***

Margaret

margaret

Cu toate că nu mă dau în vânt după filmele americane care abundă în citate literare (eventual recitate cu emfază de un personaj „interesant”), Margaret, o poveste care tratează dileme morale, sentimentul vinovăției și (im)posibilitățile empatiei, se folosește cu grijă de citatele pe care le introduce. Le-am căutat pe Internet, care s-a dovedit o sursă foarte bună de informație. Miza filmului se află undeva la intersecția dintre aceste două citate: grava înțelepciune tip memento mori a versurilor lui Gerard Manley Hopkins, de unde vine de altfel numele filmului, și critica mușcatoare și ironică a lui Bernard Shaw.

„Spring and Fall: To a Young Child

MARGARET, are you grieving

Over Goldengrove unleaving?

Leaves, like the things of man, you

With your fresh thoughts care for, can you?

Ah! as the heart grows older

It will come to such sights colder

By and by, nor spare a sigh

Though worlds of wanwood leafmeal lie.

And yet you will weep and know why.

Now no matter, child, the name:

Sorrow’s springs are the same.

Nor mouth had, no nor mind, expressed

What heart heard of, ghost guessed:

It is the blight man was born for,

It is Margaret you mourn for.”

Gerard Manley Hopkins

 “My dear Tavy, your pious English habit of regarding the world as a moral gymnasium built expressly to strengthen your character in, occasionally leads you to think about your own confounded principles when you should be thinking about other people’s necessities.” — George Bernard Shaw, Man And Superman

Filmul o prezintă pe Lisa Cohen, o adolescentă new yorkeză, a cărei existență comodă și privilegiată, cum singură și-o cataloghează în mod critic, este bulversată de rolul pe care-l joacă fără să vrea într-un accident. Lisa îi atrage atenția unui sofer de autobuz care poartă o palarie de cowboy autentică, așa cum ea căutase toată după-amiaza în Upper West Side fără succes, o pălărie de care ar fi avut nevoie pentru o excursie în New Mexico împreună cu tatăl ei. Șoferul se lasă distrat de gesturile ei, nu e atent la trafic, nu observă culoarea semaforului și un accident se produce, în urma căruia o femeie moare chiar în brațele Lisei.

În timp ce lucrurile se complică, Lisa trebuie să ia decizii asupra cărora revine, se confruntă cu îndoieli, se simte  vinovată, caută diferite moduri de a se împăca cu ceea ce s-a întâmplat. Ideea că viața ei ar continua exact așa cum a fost până atunci îi pare imposibilă, iar faptul că în fond nimic nu se schimbă îi provoacă anxietate.

Filmul explorează, printre altele, limitele capacității umane de a suferi pentru celălalt, mai ales pentru un celălalt anonim, de care suntem legați îndeosebi prin date universale, umanitatea, corporalitate și mortalitatea. Ceea ce credem că simțim pentru celălalt poate fi redus la o reflexie camuflată care se răsfrînge tot asupra noastră.

Lisa simte că ceva o leagă în mod profund de femeia care a murit, simte o curiozitate pe de o parte naturală, pe de alta paradoxală, de a o cunoaște pe aceasta și încercă să împărtășească scurta ei experiență dureroasă cu cineva care i-a fost apropiat. Se hotărăște să treacă pragul anonimatului și o găsește pe cea mai bună prietenă a victimei. Dar în ce măsură poate Lisa să fie de ajutor? Există o cale de a-și ispăși vina?

Lisa încearcă să-și mențină alert spiritul critic, dar alternează între disperare și cinism, se pierde uneori, se complace în dramatizări suplimentare ale situației, centrate asupra propriei persoane, care o îndepărtează de oamenii ce-i sunt importanti. Nevoia Lisei de a se ierta pe sine însăși se confundă, cu toate că ea încercă să se împotrivească tentației, cu nevoia de a da un sens unei morți absurde și tragice, un sens care nu poate aparține și nu poate consola pe nimeni altcineva decât pe Lisa. O soluție care pare că face încă o nedreptate victimei.

Inclusiv eforturile ei de a-l aduce pe șofer în fața justiției, de a-l condamna în mod legal pentru vina sa ajung să capete o dimensiune negativă. Iar cruciada ei pentru dreptate eșuează.

Suferința Lisei parcă dovedește că, chiar cu sinceritate și cu cele mai bune intenții, nu avem structurile interioare care ne-ar permite să ne putem depăși pe noi în celălalt, nu ne putem stăpâni tentația de a deveni personajele principale ale propriei noastre povești/vieți. Filmul mi-a adus aminte de Îspăsire a lui Ian McEwan, cu diferența că romanul pune și problema unei eventuale capacități expiatorii a creației artistice, pe care de altfel sfârșește prin a o nega. Ceea ce transpare în schimb din ambele este egoismul inerent al unei dorințe, fie ea oricât de sinceră, de a răscumpăra o greșeală care este imposibil de răscumpărat.

What is a man?…

… as in “man, and not woman”… not as in “man and not a coffee mug” or a cat, a Pink Floyd concert or electricity…

Please do not take this question seriously, as from a postmodern point of view it’s a fallacious question, from a constructivist epistemology point of view it’s badly formulated and from a positivist one – difficult…

Tamara Lempicka  "Portrait of marquis d’Afflito"(1925)

Tamara Lempicka „Portrait of marquis d’Afflito”(1925)

We live in a society that is passing through a paradigm shift, where gender roles are no longer predetermined, where difference doesn’t necessarily mean inequality and personal choice seems freer than ever from social constraints and inhibitions. Using all kinds of philosophical backgrounds and tools, feminist theory has conceptualized, used phenomenological lenses to gaze at, psychoanalyzed or deconstructed what a woman is, but what do they say about men?

Some feminist theories have reduced men to the oppressor stereotype, stressing the violent fundament of the genre and focusing entirely on studying women. Hence, feminism has worked for a while with the assumption that masculinity is a stable and unproblematic gender. A coherent category. Maybe feminism as a social movement needed a kind of strategically powerful discourse that would not tolerate any attention given to men. But avoiding masculinity means asserting that it is the natural genre, thus giving it some sort of advantage.

At the crossroads of history and anthropology, gender studies have primary focused on women as well. With the insight that gender is the “social organization of sexual difference” (Joan W. Scott), gender studies try to explain how gender defines social identity over different historical periods. The question of gender must be articulated within the historical and cultural processes and social structures that distribute power and privilege unevenly and form hierarchies. Speaking about how power gets institutionalized, gender is as important as class. From these premises, the need of masculinity studies has quickly emerged.

So, men are as well as women shaped by gender. Masculinity isn’t a static and monolithic thing, but contingent and historically constructed, constantly changing. It seems like Simone de Beauvoir’s statement « On ne naît pas femme, on le devient » applies also to men. ( I thought the paraphrase On ne naît pas homme, on le devient  was my idea for like half an hour, then I’ve read that Pierre Bourdieu has already said it, damn, that always happens to my best ideas….)

Masculinity appears to stand at the crossroads of multiple processes. In fact, every society presents a plurality of masculinities – there isn’t only one, but a constant negotiation between masculinities performed by different institutions, classes and social groups and subgroups. Some are more dominant and socially validated, thus hegemonic, others subsidiary or even underground.

I think that patriarchy is indeed an ideology, but not one that necessarily benefits individual men, who are embedded in the social and cultural structures that foster ideology. It advances a normative ideal of male behavior that emphasis force, individuality, conflict and competitive action at the expense of many liberties that one might desire. The patriarchal masculinity can be viewed as a set of social constrains applying also to men, one that imposes a kind of social behavior of gender conformity and forces them to confined roles. A form of ideological domination that compels them to suppress emotion, act tough and in control, affecting their relationships with other men, with women and children, and pressuring them with the fear of failure to meet the ideal of strong and self-assured man. How will the ideal change? Will we still have ideals or plurality will actually take over our way of thinking? Would this plurality be genuine or just a mask, a new vocabulary of the old? Will we pursue gendered ideals or generally human ideals?

Ce înseamnă să fii bărbat (I)

Suzanne Valadon „Le Lancement du fillet” (1914) Musée des beaux-arts de Nancy

Sâmbăta trecută, cu niște prieteni, în fața programului zilelor filmului polonez, puțin după ora 19 :00, aveam de ales între titlurile Cârtița și Curajul. Programul, în varianta electronică pe care am accesat-o la repezeală, nu dispunea de nici un detaliu explicativ, așa că am înțeles că ne aflăm sub auspiciile literei C care exercită o forță nebănuită asupra serii: controversat, clopotnițe, comunism, constrângător, cochetărie… nu aveam habar ce ne poate aduce seara. Când am ales, am făcut-o din considerente practice, geografice, și tot am întârziat. Dar ce e mai plăcut decât să deschizi cu sfială ușile grele și să te pitulezi înăuntru, să dai din mâini prin întuneric și să te scurgi pe un scaun pe care speri că nu stătea deja cineva ?

Filmul, Curajul de Greg Zgliński, spune o poveste foarte simplă și puternică ce după mai multe zile nu vrea să se estompeze și să mă lase în pace. Este vorba despre doi frați… am găsit mai apoi un program al festivalului care vorbea despre o interpretare modernă a mitului lui Cain și Abel, și cu toate că nu-mi vine imediat în minte tema aceasta, nu le mai țin minte prenumele poloneze… așa că Abel se întoarce din America unde trăise mai multi ani și se alătură fratelui său mai mare, care conduce afacerea lăsată moștenire de asprul lor tată, acum bolnav. Relația lor este tensionată, fiecare ar vrea să-și impună viziunea lui în afacere, certuri, fricțiuni, înfruntări de voințe, apoi, în cateva momente totul o ia razna.

Cei doi frați prind din fugă un tren. Vagonul stăpânit de atmosfera indolentă a unui personal românesc este zdruncinat de apariția zgomotoasă a unui grup de huligani care se opresc în jurul unei fete. Abel nu suportă să stea deoparte indiferent în fața agresiunilor verbale adresate fetei, deși Cain îi spune să nu se implice. Situația escaladează imediat, Abel este bătut și aruncat din tren în timp ce Cain, în picioare, lângă ei, rămâne încremenit, nu face nimic.  A momentary lapse of reason care-l costă imens, îl descalifică în ochii celorlalți și-l face să-și piardă respectul de sine. Mi se pare că filmul întredeschide prea puțin posibilitatea de a crede că lipsa intervenției lui Cain se datorează unei dorințe ascunse la nivelul subconștientului de a se debarasa de el. Mitul lui Cain și Abel se plasează la un alt nivel: blocajul lui Cain nu își găsește cauza în divergențele lor, dar vina pe care o resimte este și mai mult amplificată de neînțelegerile dintre ei. Iar pentru cei din jur, mecanismele interne care au produs blocajul lui Cain și alte detalii nu mai contează: ceea ce iese în evidență este lașitatea lui. Pe Internet apare o înregistrare care arată întreagul conflict și pe care Cain se hotărăște s-o arate poliției penru a incrimina gașca. Scena în care le prezintă înregistrarea e încordată. Privirile par să-l acuze numai pe el… să bați și să omori un bărbat fără nici un motiv pare mai de înțeles decât lașitatea care te împiedică să-ți aperi fratele, to have his back in a fight.

Toată povestea se petrece într-o societate care-și conservă valorile patriarhale, Polonia provicială din zilele noastre, care seamănă mult cu România, o lume în care un bărbat știe ce are de făcut, poartă responsabilitatea familiei, pe cea a muncii sale și a numelui moștenit de la tatăl său. Eu însa îl compătimeam, un sentiment care într-un anumit cadru cultural poate fi receptat ca fiind chiar mai jignitor decat alte acuzații. Și pe parcusul filmului mă gandeam din ce în ce mai mult la ceva ce nu suntem încurajați să observam în general: cât de greu este să fii bărbat.